Suflet de copil- Cartea copilariei mele

Suflet de copil

     Titlul: Suflet de copil

     Autor: Monahia Parascheva Avadaniei

     Nr. pagini: 144

     Editura: Sophia

Am decis pentru ca se apropie Craciunul sa va prezint o carticica .

Ascultati:

     Descriere: Suflet de copil este o farâma de frumos din cartea deschisa a copilariei.

Într-o vreme în care necuviinta, necredinta, violenta devin din ce în ce mai mult îndreptar de viata pentru cei mici, cartea de fata îsi propune sa scoata la iveala samânta de bine si frumos sadita din pruncie în sufletul fiecaruia dintre noi. Este o carte în care cei de azi se întâlnesc cu cei de ieri, mostenind comori de-nvataminte pe care numai scoala vietii ti le poate agonisi.
Ti-o daruim tie, copile drag, si voua, parinti cu suflet de copil…


     Aceasta minunata carte este numai potrivita pentru Craciun, si cred ca o voi pastra mult timp. Timp de sapte ani a rezistat la mine. Sper sa va placa. Am citit-o in fiecare an de Craciun. Povestirile sunt foarte dragute si speciale cu anumite invataturi, daca le pot spune asa.

Mai jos aveti povestea mea preferata din aceasta carte:

Răsplătirea răului cu bine  

     Radu era un copil zburdalnic și nu avea mai mult de zece ani. Într-o zi băiatul s-a întors de la joacă foarte supărat. Se certase rău cu prietenii săi și era roșu de mânie. 

     A intrat în curte trântind poarta și lovind cu piciorul tot ce-i stătea în cale. In fundul grădinii, printre celelalte animale era și un câine mare, frumos și alb, prietenul cel mai bun al lui Radu. Toată lumea îi zicea Ursu. Câinele era pletos și alb în întregime, numai deasupra ochiului stâng avea o pată neagră. Toți copii îl îndrăgeau și spuneau că seamănă cu un urs polar.

     Când l-a văzut pe Radu, câinele a ieșit bucuros din cușcă cu chef de joacă. Băiatul însă i-a dat si lui cu piciorul repezindu-l:
- Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace!

Copilul nu s-a oprit aici. A luat un băț și a început să-l bată pe Ursu, fără să se gândească prea mult de ce o face. Dădea în bietul câine, dădea cât putea de tare, nepăsându-i că și pe el îl durea. Ursu s-a așezat umil pe labe și parcă cerea îndurare. Dar Radu nu l-a lăsat deloc, l-a lovit când cu piciorul, când cu bățul, fără nici un pic de milă. După un timp băiatul a obosit și atunci a luat câinele de lanț și a ieșit cu el pe uliță. Nu știa nici el încotro mergea și pentru ce. Ursu l-a urmat supus și plimbarea chiar l-a mai înviorat, încât voia din nou să se joace. Când l-a văzut dând vesel din coadă, Radu s-a mâniat și mai mult și a început să-l lovească mai crunt ca înainte. Câinele îl privea tot mai speriat pe copil, neînțelegânu-i deloc purtarea. Curând au ajuns la râul ce curgea șerpuit aproape de marginea satului. Băiatul îi veni alt gând urât: să-l arunce pe Ursu în apă. Zis și făcut: a luat câinele în brațe, i-a desfăcut lanțul de la gât, s-a suit pe podul de lemn și, chibzuind unde-i râul mai adânc și mai învolburat, a dat drumul animalului în apă. Dar Ursu știa să înoate și nu s-a înecat, așa cum s-ar fi așteptat el. De aceea, când Radu s-a întors la capătul podului și câinele a ajuns la mal.

- Lasă că îți arăt eu! i-a spus copilul și l-a tras din nou după el.
- Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te văd!
Aceasta s-a repetat de mai multe ori, dar Ursu s-a întors de fiecare dată, ud și spășit, la micul său stăpân. Curând însă s-a înserat și s-a lăsat frigul. Înghețat, câinele nu s-a mai întors la malul unde era Radu. Se prepară că nu mai avea defel chef de joacă...
Istovit, Radu s-a întors acasă singur. A trecut o zi, au trecut două, dar câinele n-a mai venit. Băiatul a început să-i fie dor de Ursu și să-i pară rău că se purtase așa urât. Însă de acum nu mai avea ce face... Tatăl i-a cumpărat alt câine, unul de rasă, dar oricum ar fi fost nu era ca Ursu...
Au trecut doi ani de la această întâmplare. Era acum iarnă și toți copiii ieșiseră la săniuș. Printre ei era și Radu. Ulița a răsunat de chicote și veselie până seara. Târziu, cu obrajii roșii de ger și mâinile înghețate, copiii au plecat acasă. Radu și încă vreo câțiva au mai zăbovit. La un moment dat, unul dintre copii a zis:
- Ce-ar fi să urcăm pe dealul acela și de acolo să ne dăm cu săniuță la vale?
Cei mai mulți dintre copii nu s-au încumetat să primească; numai Radu și un vecin de-al lui s-au învoit. Dealul acela era într-adevăr foarte înalt. Sus, pe coama sa, se zărea marginea unei păduri de stejar. Numai partea dinspre sat era neîmpădurită și semăna cu o pantă de topogan. Vecinul lui Radu a zis:
- Dar ce facem dacă dăm de vreun lup?
- Dacă n-ai curaj, du-te acasă! și iarăși au râs.
Copiilor le-a luat aproape un ceas să urce pe vârful dealului. Era o seară cu cer senin și lună plină. Stelele apăreau una după alta, albul zăpezii scânteia pretutindeni, iar departe, în vale, licareau luminițele din sat. Era tare frumos și ai fi stat așa , numai să le privești pe toate! Mai aproape de copii, spre pădure, printre pâlcuri de stejar se vedea altă lumină, ce părea să fie de la o stâna. Copiii au tras cu toții câteva chicote de bucurie și s-au urcat pe sănii. Ultimul a rămas Radu, care-și perduse o mănușă în zăpadă. Căutând-o atent, n-a băgat de seamă că ceilalți porniseră și erau deja la jumătatea pantei. Deodată a auzit nu departe un urlet înfricoșător de fiară sălbatică. Băiatul a înghețat de spaimă. A întors speriat capul și a văzut apropiindu-se, dintre copaci, un lup. Ochii fiarei aveau sticliri fioroase. Copilul și-a dat seama că era în primejdie de moarte și i s-au înmuiat genunchii. Tremura îngrozit văzând că lupul se apropie de el. După câteva clipe s-a mai dezmeticit puțin și a început să țipe cât îl ținea gura:
- Ajutor, ajutor! Lupul!

 

Dar prietenii lui erau departe și oricum nu l-ar fi putut ajuta. Singura scăpare pentru el ar fi fost să-l audă cineva de la stână. Tot mai îngrozit, Radu a luat-o. La fugă spre sat strigând după ajutor. Întorcea din când în când capul și vedea că fiara se apropia tot mai mult. Inima-i bătea puternic, gata să-i iasă din piept și parcă se afla într-un coșmar. La un moment dat, de frică, a călcat greșit, a alunecat și a căzut în zăpadă. Era acum aproape leșinat. A închis ochii și aștepta din clipă în clipă ca fiara să se năpustească asupra lui. Un urlet înfricoșător s-a auzit deodată și Radu a crezut că lupul l-a înșfăcat. Dar de simțit, se mira că nu simțea nimic. A auzit îndată și un lătrat de câine. Tremurând, s-a ridicat puțin din zăpadă și căuta cu privirea să vadă ce s-a întâmplat. A văzut aproape de el o încăierare de animale. Lupta era pe viață și pe moarte. Un câine mare, alb s-a năpustit asupra lupului și l-a trântit în zăpadă. Dintr-o privire Radu l-a recunoscut pe Ursu. N-avea nici o îndoială. Acela era câinele pe care-l bătuse și-l alungase de-acasă cu ceva vreme în urmă.

 

La început tiptil, apoi alergând, copilul s-a depărtat de acel loc. În urmă îi auzea cum se hăituiau. Dar când a ajuns în vale, n-a mai auzit nimic. Era liniște deplină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci Radu a crezut că Ursu a fost mâncat de fiară. Pe sănii, tăcuți și înmărmuriți de frică, îl așteptau prietenii lui.
- Ce-ai făcut, Radule, ai pățit ceva? l-a întrebat unul din ei, alergând să-l întâmpine. Băiatul s-a apropiat de ei plângând:
- Eu n-am pățit nimic. M-a salvat Ursu. A apărut așa, deodată, ca prin minune... Câinele meu, Ursu, îl știți... dar el, săracul, a pățit ce trebuia să pățesc eu, l-a mâncat lupul...
Copilul plângea acum după câinele său cel credincios. Îi părea rău că se purtase așa crud cu el.
- Lasă, măi Radule , îi ziceau prietenii, lasă, bine că n-ai pățit tu nimic!
Însă băiatul plângea în continuare șoptind încet:- Ursule, Ursule, dacă ai ști ce rău îmi pare!... 

- Haideți mai repede acasă, a zis unul dintre ei, de-acum nu mai putem face nimic. Bine că e Radu întreg! 

Au pornit în grabă spre casă. Erau înghețați și tăcuți. Numai Radu zicea din când în când, suspinând: 

- Ursule, Ursule, tu mi-ai salvat viața și ai murit în locul meu! 

Deodată însă, vecinul lui Radu a exclamat vesel, privind înapoi: 

- Radule, măi Radule, ia uită-te cine vine după noi!  

Băiatul a întors capul și l-a văzut pe Ursu cum venea șchiopătând spre ei. Într-o clipă Radu a ajuns la el și l-îmbrățișat. Câinele era rănit și sângera , dar părea șiel încântat de neașteptata întâlnire. 

- O, Ursule, ce bine-mi pare că trăiești! șoptea copilul fericit. Ursule, Ursule, îți promit că și eu îți voi fi de acum un prieten adevărat! 

*** 

Radu a învățat multe din această întâmplare. În primul rând n-a mai făcut
rău nimănui niciodată, nici măcar unui animal sau vreunei plante. Pe urmă a învățat de la Ursu să se ierte și să răsplătească altora răul cu bine. Nici tu, copile drag, să nu lași acest câine să te întreacă în bunătate!

Cartea are 14 lecturi asemanatoare ce se petrec in timpul sarbatorilor de iarna.

      

Sper ca v-a placut aceasta postare! 

Lecturi frumoase!